Și port în liniște
pe-un umăr frânt,
copac căzut în noapte fără veste.
Încovoiată, încă pot să duc
încețoșata mea poveste.

De-mi cresc, în timp,
și frunze peste brațe
e semn tăcut
că viața încă bate,
scurgându-se încet și mut
în huma răscolită
doar de șoapte.

Dar ce puteri mai sapă-n minte goluri?
și ce-ntrebări mai răscolesc nămoluri?
Acum,
când soarele se luptă
să-ncline geana spre-nceputul lumii,
să-i dea fior
și dreptul de-a se-ntoarce
îngerului vieții
și-al luminii…